Istoria Filosofiei. Vol. IV Rationalistii. De la Descartes la Leibniz

Filosofia post-renascentista este asociata indeobSte cu “triumful ratiunii”, al metodicului Si sistematicului care asigura certitudinea achizitiilor cognitive. Aceasta interpretare se sprijina pe observarea unei preocupari – evidenta in secolele al XVII-lea Si al XVIII-lea – pentru intemeierea cunoaSterii de orice tip pe o baza incontestabila. Idealul de procedura este preluat din cea mai „sigura” Stiinta, matematica, Si aplicat tuturor celorlalte Stiinte Si, nu in ultimul rand, filosofiei. Austeritatea metodologiei justifica renuntarea la Traditie, la Autoritate sau Dogma, la ideea de postulat sau prejudecata venite din „afara” ratiunii Si, in cele din urma, se renunta Si la exigenta oricarei medieri, teologica sau metafizica, procesul cunoaSterii. Filosofia se elaboreaza pe sine in laboratorul gandirii, izolata de orice circumstantialitate stanjenitoare, de orice contact impurificator cu pasiunile sufletului sau cu incoerentele vietii concrete (sociale, economice, politice) a oamenilor. Astfel „eliberata”, filosofia reconsidera, de exemplu, intuitiile materialiste ale gandirii antice (tendinta ilustrata de monadologia lui Leibniz) Si incearca edificarea unei etici pur rationale.

Insa filosofii tratati in acest volum fac vizibila, prin inseSi sistemele lor, tocmai „limita” la care ajunge ratiunea in spectacolul, altfel fascinant, al libertatii gandirii. Ratiunea patrunde, aproape fara s-o Stie, in zona speculativului Si se trezeSte in „pozitia” inconfortabila de a fi suspendata deasupra unui abis in care presimte, neliniStita, prezenta (sau absenta) lui Dumnezeu, un Dumnezeu care pare sa nu mai apartina religiei. Claritatea Si distinctia enunturilor fondatoare (cum ar fi Cogito, ergo sum al lui Descartes sau bazele more geometrico ale filosofiei lui Spinoza) ori clarificarea „pe baze rationale” a unor probleme preluate din medievalitate (argumentul ontologic, natura substantei, a atributelor, a cauzalitatii etc.) garanteaza coerenta sistemului pe care il intemeiaza aceSti filosofi, dar aduc ratiunea in zona paradoxalei intimitati Si distante a gandirii care se gandeSte pe sine gandind. Soliditatea edificiilor filosofice din aceasta perioada se sprijina, aSadar, pe un alt fel de mit al intemeierii, iar legitimitatea deductiilor este asigurata, paradoxal, de fragilitatea eului care se descopera stapan pe sine.