Romania postsocialista. Munca, trupul si cultura clasei muncitoare
Producator: Polirom
Prezentare Romania postsocialista. Munca, trupul si cultura clasei muncitoare
DE LA ROMANIA MUNCITOARE LA ROMANIA SUPRAVIETUITOARE De abia ce a trecut 23 august, depasita sarbatoare nationala care comemora pe vremuri “eliberarea de sub jugul fascist”. Ea a fost ziua de conceptie a Romaniei socialiste care avea sa se nasca prematur peste doar cativa ani de la evenimentele din 1944. Acum mai bine de 20 de ani, clasa muncitoare iesea in strada, cu surle si trambite, cu steaguri si pancarte sa cante si sa danseze patriotic, celebrand faptul de a fi cladit o tarisoara multilateral dezvoltata. Pe atunci, muncitorimea romana era osatura societatii romanesti fara de care nu se putea face un pas in tot mai scurtul drum (dupa parerea tovarasului secretar general) spre saltul comunist, idealul de organizare sociala la care putea sa viseze omul nou, omul dezvatat de obisnuinte de actiune si gandire burgheze. Astazi, 23 august este o zi care trece neobservata, o zi in care lumea e mai interesata mai degraba de starea vremii de la mare (recuperand, in fond, pretextele pentru “divertismentul burghez” reinvatat si reasumat rapid), decat de dezmatul festiv de odinioara. Istoria s-a scris, astazi traim intr-o alta lume. Dar e o lume care nu-si poate ascunde biografia. Chipul Romaniei contemporane este ridat, chiar si astazi, de anacronicul model de excelenta de odinioara, anume de clasa muncitoare. Cine sunt aceia care au jucat rolul principal pe scena dezvoltarii sociale si ideologice timp de 50 de ani? Ce ii preocupa, care le sunt problemele, cum se raporteaza ei la noua oranduire? Subiectul clasei muncitoare, in societatile postsocialiste, a devenit, din element obligatoriu in discursurile agreate politic, mai degraba o problema tabu, ba chiar neinteresanta pentru spatiul public. Poate cele mai durabile si mai catastrofale mosteniri pe care comunismul le-a lasat sunt reprezentate exact de capitalul social identificat odata prin titlul glorios de clasa muncitoare, astazi mai degraba o masa de supravietuitori dezamagiti. Una din marile infirmitati ale societatilor postsocialiste este aceea de a nu fi reusit sa asigure readaptarea muncitorilor la noile realitati, prin zdruncinarea celor doua elemente fundamentale pentru existenta lor: munca, odata sursa a identitatii profesionale si sociale este astazi doar o sursa de stres si suferinta, si cultura muncitoreasca, odata sprijinita si dezvoltata propagandistic si simbolic, devenita una a disperarii. David Kideckel, sociolog american isi concentreaza atentia, prin ancheta sa, asupra unui fenomen tulburator in Romania de dupa 1989, fenomen comun si, in acelasi timp particular in toate tarile care au trecut prin experienta comunista, al decaderii unei categorii sociale. Transformarile pe care Kideckel le surprinde merg in profunzime. Oamenii pe care sociologul american i-a intervievat par a fi modelati atat la nivel psihologic-discursiv, cat si la nivel fizic de o epuizare fara precedent. Kideckel ofera o analiza a impactului pe care tranzitia de la sistemul comunist (centrat pe rolul claselor si al productiei) la cel capitalist-democratic (centrat pe individ si pe consum) a avut-o asupra muncitorilor din Valea Jiului si din regiunea Fagarasului (regiuni industriale prin excelenta, rezultat al interventiilor ceausiste). Autorul examineaza, pe baza anchetei sociale desfasurate intre 1999 si 2002 felul in care actorii principali ai scenei sociale au fost marginalizati de o societate bazata pe alte relatii si felul in care regulile si practicile postsocialiste au ajuns sa afecteze sanatatea, capacitatea de actiune, viata de familie si comunitatea muncitoreasca. Dupa 1989, muncitorii si-au pierdut statutul de clasa privilegiata. Viata lor de dupa 1989 este cel mai adesea condensata, asa cum surprinde Kideckel in forma unor “naratiuni ale disperarii”, in care apar cateva elemente recurente. In primul rand muncitorii vorbesc despre privatizare, pe care o valideaza in principiu dar o surprind in dimensiunea ei corupta (investitori pusi pe escrocherii), care nu ofera sanse oamenilor de rand (birocratia care blocheaza deschiderea micilor afaceri). In al doilea rand discursul muncitorilor atinge problema incertitudinii si instabilitatii adusa de piata libera care provoaca somaj, incurajeaza optiunea pentru munca la negru si scade standardul de viata pentru cei obisnuiti odata cu un confort si o siguranta a zilei de maine. In al treilea rand muncitorii remarca faptul ca au pierdut capitalul simbolic detinut odinioara. Respectati si mereu in atentia publicului, ei sunt astazi invizibili sau demonizati de mass-media, aratati cu degetul cu compatimire cand au ajuns la capatul puterilor. Toate aceste elemente, impreuna cu degradarea increderii in sindicate ii descurajeaza pe muncitori (si mai ales pe mineri care mai au de suferit si de compromiterea aproape definitiva pe care a atras-o fenomenul mineriadelor), ii fac sa se simta lipsiti de importanta, blocati in timp. Privati chiar si de solidaritatea de clasa (disponibilizarile selective, reusitele individuale au produs fragmentari si suspiciuni chiar si printre muncitori) si chiar de unitatea familiei (afectata de somaj, lipsa resurselor, modificarea rolurilor de gen) muncitorii romani nu isi mai pot afla refugiul decat in autocompatimire viciata. Ei sunt, asa cum surprinde Kideckel, lipsiti de capacitate de actiune, consolandu-se cu amintiri romantioase ale vremurilor comuniste. Desi ancheta pare sa consemneze un capitol aparent depasit din istoria Romaniei (chiar si autorul recunoaste progresele care s-au remarcat in ultimii ani in zonele Fagaras si Valea Jiului) recenta criza economica pune sub semnul indoielii si-asa fragilul edificu al schimbarilor sanatoase. Trecand in revista si strategiile guvernamentale si nonguvernamentale care au cautat sa remedieze problemele din zonele grav afectate de transformarile postsocialiste (pachete de legi care sa privilegieze investitiile, cursuri de recalificare) Kideckel apreciaza ca acestea au fost fragmentare, mai degraba tintind acoperirea politica (macinata desigur si de coruptie) si nu au avut rezultate notabile. Sugestia sociologului american la intrebarea “ce e de facut?” se refera la actiuni complexe si de lunga durata, la abordari care sa se adapteze particularitatilor regionale (in Valea Jiului e mai recomandat sa se mizeze pe dezvoltarea unor sectoare profesionale noi, in vreme ce in Fagaras e recomandata mai degraba retehnologizarea si privatizarea). In fapt, nevoia cea mai profunda a muncitorimii romane astazi este legata de redobandirea sperantei, de redobandirea responsabilitatii personale si actionale.
